Planuri si Harti

ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR

Planul topografic – este o reprezentare grafică convenţională a unor porţiuni restrânse ale suprafeţei topografice, proiectate pe un plan orizontal, micşorată la o anumită scară care prin detaliile pe care le conţine redă în mod fidel suprafaţa topografică respectivă, fără să se ţină seama de curbura Pământului.

Harta – este o reprezentare grafică convenţională, micşorată la o anumită scară, în care este reprezentată întreaga suprafaţă a Pământului sau porţiuni din ea şi în construcţia căreia se ţine seama de curbura Pământului.Planurile şi hărţile se clasifică în funcţie de scară astfel:

Planuri topografice:

-planul topografic de bază al ţării este tipărit în trei culori şi realizat într-un singur sistem de proiecţie la scările: 1/2000, 1/5000, 1/10 000;

-planul topografic special se realizează pentru diverse cerinţe economice şi poate fi realizat la scări ce variază între 1/100 până la 1/1000.

Hărţile sunt reprezentările grafice realizate la scara 1/25 000 şi mai mici.

-hărţi la scări mici – 1/25 000 până la 1/100 000;

-hărţi de ansamblu – sunt realizate la scări medii 1/200 000 până la 1/1 000 000;

-hărţi geografice – sunt realizate la scări mici începând cu 1/1 000 000 şi mai mici.

Caroiajul geografic al unei foi de plan sau hartă este format din meridiane şi paralele. În colţurile caroiajului geografic care mărgineşte foaia de plan sau hartă sunt înscrise valorile coordonatelor geografice (latitudinea şi longitudinea). Paralelele sunt numerotate începând de la Ecuator, iar meridianele începând cu meridianul Greenwich.
Intervalele dintre meridianele şi paralelele care delimitează foaia de hartă sunt împărţite pe verticală în minute de latitudine şi pe orizontală în minute de longitudine. Baza pentru caroiajul geografic este o linie de 0.1mm grosime. Minutele de latitudine sau longitudine sunt reprezentate prin spaţii alternant negre şi albe de grosime 0.5 mm.
Pe o foaie de plan scara 1 : 25 000 caroiajul geografic este ca în figura de mai jos:

Caroiajul rectangular este format din drepte trasate paralel la axele de coordonate rectangulare plane ale sistemului adoptat.

Aceste paralele formează o reţea de pătrate cu latura de 1 km sau multipli de kilometri, denumită şi reţea kilometrică.

Pe planuri şi hărţi liniile caroiajului rectangular nu sunt paralele cu liniile caroiajului geografic.

Pe un plan la scara 1 : 25 000 caroiajul rectangular se prezintă ca în figura:

În sistemul de proiecţie Stereografic 1970 coordonata X se citeşte pe verticală, iar coordonata Y se citeşte pe orizontală.

Semne convenţionale

Detaliile de planimetrie şi altimetrie care se reprezintă pe planuri şi hărţi se exprimă grafic prin semne convenţionale. Semnele convenţionale trebuie să fie cât mai generalizate şi să reprezinte detaliul cât mai sugestiv. Acestea sunt cuprinse în atlase de semne convenţionale editate pentru diferite scări ale planurilor şi hărţilor. În majoritatea cazurilor, forma semnelor convenţionale este aceeaşi pentru diferite scări, doar dimensiunile de desenare diferă de la o scară la alta.

În funcţie de detaliile ce le reprezintă, semnele convenţionale se pot grupa în două categorii:

-semne convenţionale pentru planimetrie;

-semne convenţionale pentru altimetrie.

Semne convenţionale pentru planimetrie

1.Semne convenţionale de contur

Acestea sunt semnele care se folosesc pentru reprezentareape hartă a detaliilor ce pot fi reprezentate la scara planului sau hărţii prin conturul lor (lacuri, păduri, mlaştini, clădiri, etc.). Ele nu arată poziţia reală a unui obiect din interiorul conturului şi nici dimensiunile lui liniare.

2.Semne convenţionale de scară

Acestea sunt semnele care se folosesc pentru reprezentarea detaliilor de dimensiuni
reduse care nu pot fi reprezentate la scară (puncte geodezice, stâlpi de iluminat, etc.).

Acestea indică precis poziţia detaliului din teren prin centrul lor sau axa lor de simetrie.

3.Semne convenţionale explicative

Semnele convenţionale explicative sunt inscripţiile şi notărileconvenţionale care se fac pe hartă sau plan, pentru a da o caracteristică mai deplină detaliilor topografice.

Ele sunt folosite întotdeauna în combinaţie cu primele două categorii de semne convenţionale

Semne convenţionale pentru altimetrie
Relieful este un element important din conţinutul unui plansau al unei hărţi. Relieful este totalitatea neregularităţilor concave şi convexe de pe suprafaţa topografică a pământului.Reprezentarea reliefului se poate face prin mai multe metode:

-metoda curbelor de nivel;

-metoda planului cotat;

-metoda profilelor;

-metoda haşurilor;

-metoda planurilor în relief;

Curba de nivel este proiecţia în plan orizontal a liniei ceuneşte puncte de aceeaşi cotă de pe suprafaţa topografică. Curbele de nivel se obţin prin secţionarea formei de relief cu suprafeţe de nivel perpendiculare pe direcţia gravitaţiei. Pe suprafeţe mici, suprafeţele de nivel pot fi asimilate cu suprafeţe orizontale. Pentru o rprezentare riguroasă a reliefului se va alege o distanţă constantă numită echidistanţă „E” în funcţie de scara planului. Echidistanţa este distanţa pe verticală dintre suprafaţele de nivel generatoare de curbe de nivel. Aceasta este o mărime constantă şi depinde de precizia dorită, de accidentaţia terenului şi de scara planului sau hărţii. Mărimea echidistanţei este o valoare metrică: 1m, 2 m, 5 m, 10 m, 20 m, etc.

Clasificarea curbelor de nivel se poate face după cum urmează (figura 2.6):

- curbe de nivel normale trasate la distanţa egală cu E;

- curbe de nivel principale trasate la distanţa egală cu 5E;

- curbe de nivel ajutătoare trasate la distanşa egală cu E/2;

- curbe de nivel accidentale trasate la distanţa egală cu E/4.

Curbele de nivel normale se trasează pe plan sau hartă cu o linie subţire, continuă la echidistanţa E uniformă pentru întregul plan sau hartă.

Curbele de nivel principale sunt curbe de nivel normale îngroşate, ce se trasează la valori de cote rotunde. De obicei fiecare a 5 – a curbă se consideră principală pentru echidistanţele de 1 m, 2 m, 5 m, 10 m, 20 m.

Curbele de nivel ajutătoare se trasează pe plan sau hartă prin linii punctate la o echidistanţă egală cu E/2. Acestea sunt folosite în cazul terenurilor plane pentru a da o imagine mai sugestivă a reliefului, deoarece curbele de nivel normale sunt prea rare la un teren plan.

Curbele de nivel accidentale sunt curbe de nivel ce se trasează la o echidistanţă egală cu E/4 prin linii punctate mai scurte decât cele ajutătoare. Ele sunt utilizate numai dacă relieful nu poate fi reprezentat prin curbe de nivel normale şi ajutătoare.

Reprezentarea formelor de relief prin curbe de nivel

Varietatea mare a neregularităţilor prezentate de suprafaţa terestră poate fi reprezentată, prin simplificare, la un număr redus de forme caracteristice de relief care se pot grupa în: şesuri, înălţimi şi depresiuni.

Şesurile sunt suprafeţe plane, cu diferenţe de nivel mici, lipsite de ridicături sau adâncituri prea mari. Dacă şesul este la înălţimi cuprinse între 0 şi 200 m faţă de nivelul mării, se numeşte câmpie, iar dacă înălţimea este mai mare de 200 m, forma de relief respectivă se numeşte podiş.

Principalele forme tip de înălţimi sunt: mamelonul, dealul şi şeaua.

Mamelonul (figura de mai jos) este forma de relief cu înălţimea cuprinsă între 50 -150 m faţă de terenul pe care se află, cu vârf rotunjit şi cu pante relativ simetrice. Acesta se reprezintă pe planuri şi hărţi prin curbe de nivel închise, valorile cotelor crescând de la exterior spre interior.

Dealul este o formă de nivel cu doi versanţi ce se unesc de-a lungul unei linii de pantă numită creastă sau linie de separare a apelor.

Această formă de relief se reprezintă pe planuri sau hărţi prin curbe de nivel alungite, având convexitatea orientată în sensul de coborâre a liniei de separare a apelor,marcată prin bergsrichturi.

Curbele de nivel au o întoarcere retunjită pe linia de creastă pe care o intersectează în unghi drept. Elementele caracteristice ale acestei forme de relief sunt: vârful, linia de creastă şi piciorul crestei.Şeaua (figura de jos) este o formă de relief complexă formată din două dealuri racordate printr-o creastă mai joasă. Gâtul şeii „G” formează originea a două văi dispuse transversal pe linia de creastă. Elementele caracteristice ale acesteia sunt: vârfurile, liniile de crestă şi gâtul şeii.

Principalele forme tip de adâncimi sunt: căldarea sau pâlnia, valea şi bazinul hidografic.Căldarea sau pâlnia este o depresiune închisă din toate părţile şi este forma de relief opusă mamelonului. Ea se reprezintă prin curbe de nivel închise ale căror valori descresc de la exterior spre interior.Valeaeste o depresiune formată din doi versanţi care se unesc pe linia de strângere a apelor numită talveg. Ea este o formă concavă opusă dealului. Valea se reprezintă prin curbe de nivel deschise, alungite, care au concavitatea orientată în sensul de curgere a apelor. Valorile cotelor descresc de la exterori spre interior. Elementele caracteristice sunt: originea văii, firul văii (talveg), gura văii şi cei doi versanţi.Bazinul hidrograficeste o formă de relief complexă închisă din trei părţi de linia de despărţire a apelor şi deschisă pe o singură parte. Acesta reuneşte de regulă mai multe forme simple de relief.